Declarațiile părților în privința caducității arbitrajului. Câteva întrebări.

Distribuie
Share

imageshot 2Potrivit art. 567 alin. 1 C. proc. civ. „Dacă părţile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, sub sancţiunea caducităţii arbitrajului.” Aparent, din acest text de lege ar rezulta că pentru orice depășire a termenului arbitrajului ar opera sancțiunea caducității. Textul se coroborează însă cu articolul 568 C. proc. civ. care prevede o condiționare a aplicării sancțiunii caducității de formularea în prealabil a unei declarații scrise a cel puțin uneia din părți, în sensul aplicării caducității, precum și de absența unei eventuale ulterioare declarații de renunțare la sancțiunea caducității arbitrajului. Reglementarea fiecăreia din aceste declarații ridică unele întrebări.

a) Declarația de activare a posibilității aplicării sancțiunii caducității

Potrivit 568 alin. 1 C. proc. civ., La primul termen de judecată la care au fost legal citate, părţile sunt obligate să declare în scris, sub sancţiunea decăderii, dacă înţeleg să invoce caducitatea arbitrajului.” (s.n. – C.L.). Este avută în vedere o declarație în sensul că partea înțelege ca, în cadrul procesului arbitral respectiv, să solicite activarea posibilității aplicării sancțiunii caducității pentru depășirea termenului arbitrajului.

Potrivit art. 568 alin. 2 C. proc. civ., în lipsa unei astfel de declarații din partea a cel puțin uneia dintre părți, depășirea termenul arbitrajului va fi lipsită de efectul caducității. Observăm că, deși este instituită o obligație a ambelor părți în sensul exprimării cu privire la intenția de a se aplica sancțiunea caducității în respectivul proces arbitral, pentru ca sancțiunea să opereze, este suficient ca doar o parte să formuleze declarația prevăzută de alin. 1.

Așadar, se poate spune că caducitatea arbitrajului este doar o sancțiune potențială, care nu se poate aplica de tribunalul arbitral din oficiu și nici la cererea vreuneia din părți decât dacă una din părți a formulat declarația corespunzătoare la primul termen de judecată.

O primă întrebare care se ridică este: dacă doar una din părți a formulat declarația, este oare doar aceasta îndreptățită ca ulterior să invoce caducitatea sau este posibil ca aceasta să opereze și în favoarea părții care nu și-a respectat obligația de a își exprima poziția cu privire la această sancțiune, la primul termen de judecată?. Din exprimarea legiuitorului, caducitatea ne apare o sancțiune care vizează depășirea termenului arbitrajului și care afectează procesul arbitraj independent de vreo manifestare ulterioară a vreunei părți. Cu alte cuvinte, nu ne aflăm în situația în care o parte să activeze un drept al său de a invoca ulterior caducitatea, ci ne aflăm în situația în care declarația unei părți produce un efect asupra însuși mecanismului de derulare a procesului arbitral, prin activarea eficacității unei sancțiuni prevăzute de legiuitor doar ca potențialitate. Așa fiind, considerăm că oricare din părți va putea invoca ulterior efectele caducității, în sensul că, dacă procesul arbitral va depăși termenul arbitrajului, va putea solicita tribunalului arbitral să constate că arbitrajul a devenit caduc și, în cazul în care tribunalul arbitral nu va face această constatare ci va proceda la continuarea judecății, să invoce motivul de nulitate al hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. 1 lit. e) C. proc. civ., „e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii, potrivit art. 568 alin. (1) şi (2);”.

O a doua întrebare care se ridică vizează momentul formulării declarației, acela al primului termen de judecată. Observăm că, potrivit art. 567 alin. 1 C. proc. civ., termenul arbitrajului curge de la data constituirii tribunalului arbitral. Chiar dacă nu este de dorit, este posibil ca primul termen de judecată – din motive independente de voința părților sau poate chiar a arbitrilor – să aibă loc după împlinirea a 6 luni de la constituirea tribunalului arbitral. Va opera oare caducitatea în această situație?

În ceea ce ne privește, considerăm că, față de textul art. 567 alin. 2 C. proc. civ., care nu face nici o circumstanțiere de acest gen, ci condiționează aplicarea caducității de formularea declarației prevăzute de alin. 1 al aceluiași articol, singura concluzie posibilă este că nu va opera caducitatea dacă termenul arbitrajului s-a împlinit înainte de primul termen de judecată. Această concluzie are o implicație practică foarte concretă în privința părților, anume aceea că este recomandabil ca acestea să își formuleze o poziție cu privire la caducitate, în scris, înainte de primul termen de judecată, atunci când observă că acesta este fixat pentru o dată ulterioară împlinirii termenului arbitrajului. În ceea ce ne privește, considerăm așadar posibilă exprimarea declarației cu privire la caducitate și anterior primului termen de judecată, atât timp cât este făcută în scris. Rațiunea legii este aceea de a avea o manifestare expresă de voință a părților, motiv pentru care va produce efecte și o declarație formulată în privința caducității anterior primului termen de judecată. O poziție contrară, care ar considera că doar la primul termen de judecată se poate exprima poziția părților ar fi dificil de exprimat (la limită, ar putea teoretic fi justificată într-o interpretare foarte rigidă a textului legii care ar porni de la idee că referirea la declarația scrisă a părții la primul termen de judecată, iar nu oricând până la această dată, ar fi o cerință de solemnitate constând în prezentarea declarației în fața arbitrilor. Considerăm că această abordare este de neprimit deoarece ar conduce la efectul absurd al imposibilității de aplicare a sancțiunii caducității ceea ce ar face ineficientă însăși noțiunea de termen al arbitrajului.).

Din această perspectivă, ne apare însă totuși mai clară redactarea anterioară a Codului de procedură civilă, care avea o altă abordare, respectiv impunea formularea poziției părților sub forma unei notificări până cel târziu la primul termen de judecată. Art. 3533 alin. ultim din Codul de procedură civilă din 1865 cu modificările ulterioare dispunea: „Trecerea termenului prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului afară de cazul în care una dintre părți a notificat celeilalte părți și tribunalului arbitral, până la primul termen de înfățișare, că înțelege să invoce caducitatea.” (s.n. – C.L.).

Dincolo însă de diferența de exprimare, considerăm că intenția legiuitorului nu s-a schimbat, intenția fiind în continuare de a se considera primul termen de judecată ca dată-limită, iar nu ca cerință de solemnitate, astfel că părțile vor putea depune declarația cu privire la caducitate și anterior primului termen de judecată.

O a treia întrebare privește forma declarației. Jurisprudența arbitrală a reținut – sub imperiul anterioarei redactări a Codului de procedură civilă – că excepția caducității arbitrajului poate fi invocată și oral în fața Tribunalului Arbitral la primul termen de judecată. (Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, sentința arbitrală nr. 79/19.04.2008). Nu considerăm că o astfel de posibilitate mai există în prezent, deoarece Codul de procedură anterior nu prevedea o formă scrisă a notificării cu privire la caducitate, în schimb actualul Cod prevede expres această cerință. Din punct de vedere practic, aceasta nu înseamnă că o declarație orală nu mai este posibilă, ci doar că nu este suficientă și de aceea, considerăm că, dacă părțile își exprimă oral intenția de invocare a caducității, la primul termen de judecată, tribunalul arbitral ar trebui să le pună în vedere prevederile legale și să le solicite să depună declarația în scris, în ședința de arbitraj respectivă. Simpla consemnare în încheierea de ședință nu considerăm că este suficientă, deoarece nu cuprinde semnătura părților (sau a reprezentanților acestora), iar consemnarea declarațiilor părților nu poate suplini o cerință expresă a legii în privința formei scrise.

b) Declarația de renunțare la caducitate

Această declarație este reglementată de alineatul (2) al articolului 568 din Codul de procedură civilă care dispune: „Când cel puţin una dintre părţi a formulat declaraţia prevăzută la alin. (1), tribunalul arbitral, la expirarea termenului prevăzut la art. 567, va pronunţa o hotărâre prin care va constata că arbitrajul a devenit caduc, cu excepţia situaţiei în care părţile declară în mod expres că renunţă la caducitate, caz în care va continua judecata.” (s.n. – C.L.) O astfel de declarație va avea ca efect posibilitatea tribunalului arbitral de a continua judecata arbitrală și după împlinirea termenului arbitrajului, deoarece sancțiunea caducității arbitrajului nu va mai opera.

O primă întrebare are în vedere părțile care ar trebui să facă declarația, pentru ca aceasta să fie eficientă – este oare suficient ca această declarație să fie făcută doar de partea care a făcut și declarația inițială, de anunțare a intenției de invocare a caducității, sau e nevoie ca renunțarea să provină de la ambele părți?. Legiuitorul a ales să se refere la părți, la plural, deși aplicarea sancțiunii caducității poate fi declanșată și de declarația unei singure părți. Așa fiind, nu ne rămâne decât să constatăm încă o dată că nu ne aflăm în situația în care declarația intenției de a invoca această sancțiune a dat naștere unui drept doar pentru partea care l-a invocat, ci în situația în care a modificat mecanismul procesului arbitral în ce privește sancționarea depășirii termenului arbitrajului. Așa fiind, odată modificat acest mecanism, chiar dacă prin voința unei singure părți, urmează ca doar prin acordul tuturor părților să se poată reveni la situația inițială. În lipsa acordului tuturor părților, sancțiunea caducității se va aplica, chiar dacă partea care a invocat-o inițial renunță la sancțiune.

O a doua întrebare vizează efectul unei cereri de prelungire a termenului arbitrajului prevăzută de art. 567 alin. 3 C. proc. civ. în relație cu declarație de renunțare la caducitate. În ce ne privește, considerăm că cele două declarații nu se suprapun, astfel că simpla declarație de prelungire a termenului arbitrajului nu va atrage de la sine neaplicarea sancțiunii caducității, ci doar aplicarea ei prin raport la o altă dată.

O a treia întrebare se ridică cu privire la forma declarației de renunțare. Legiuitorul a impus doar cerința ca declarația de renunțare să fie expresă. Pentru simetria formelor, ar fi fost poate de așteptat o cerință în sensul unei forme scrise, însă legiuitorul nu a impus-o. Prin urmare, declarația părților va putea fi făcută și oral, fiind consemnată în încheierea de ședință.

În contextul Codului de procedură civilă anterior, jurisprudența a decis că, dacă niciuna dintre părți nu solicită închiderea procedurii, atunci se va considera că părțile au renunțat implicit la invocarea caducității. În acest sens, în jurisprudență, s-a decis că partea care nu a invocat excepția caducității ca urmare a expirării termenului de 6 luni în fața tribunalului arbitral, ci dimpotrivă a participat în mod activ la procedura arbitrală prin solicitarea administrării de probe, nu poate ulterior să invoce motivul de anulare prevăzut de articolul 608 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1441 din 14 mai 2009). Nu considerăm că, față de cerința legală actuală, de a fi o renunțare expresă la caducitate, o astfel de jurisprudență se va putea menține.

O a patra întrebare se poate pune cu privire la relația dintre declarația de renunțare la caducitate și împlinirea termenului de arbitrare, respectiv pronunțarea tribunalului arbitral cu privire la caducitatea arbitrajului.

Într-o primă abordare, renunțarea la caducitate poate avea loc doar până la momentul la care aceasta nu ar fi caducă, adică până când a operat efectiv, care nu ar fi momentul pronunțării de către tribunalul arbitral asupra caducității, ci momentul împlinirii termenului arbitrajului. O astfel de abordare s-ar baza pe ideea că tribunalul arbitral constată, doar, caducitatea, ceea ce presupune că ea a operat automat la împlinirea termenului arbitrajului, independent de manifestarea de voință a tribunalului arbitral. De asemenea, ar putea fi avute în vedere dispozițiile articolului 567 alin. 3 C. proc. civ. care stabilește că părțile pot conveni prelungirea arbitrajului (care are ca efect implicit amânarea momentului aplicării unei eventuale caducități) înlăuntrul termenului de arbitraj.

În ciuda posibilelor argumente mai sus arătate, considerăm că declarația de renunțare poate fi făcută oricând până la pronunțarea de către tribunalul arbitral în sensul constatării caducității. Ne întemeiem acest punct de vedere în primul rând pe faptul că legiuitorul nu a stabilit un termen limită pentru formularea declarației de renunțare, deci acesta nu este un drept care să se stingă la un termen legal, ci doar un drept a cărei exercitare poate deveni la rândul său caducă, ceea ce nu e cazul până la pronunțarea de către tribunalul arbitral a hotărârii prin care constată caducitatea. În al doilea rând, de vreme ce un tribunalul arbitral trebuie să se pronunțe prin raport la situația de fapt de la momentul pronunțării, dacă la acea dată va fi primit deja cererea de renunțare la sancțiunea caducității, expirarea termenului arbitrajului nu se va mai afla sub această sancțiune. În fine, dacă se are în vedere efectul caducității, care nu îngrădește părților posibilitatea de a iniția un nou arbitraj, apare neeficient și excesiv de rigid ca să fie impusă părților inițierea unui nou arbitraj dacă acestea au renunțat la a invoca caducitatea arbitrajului în curs înainte ca tribunalul să se fi pronunțat asupra aplicării acestei sancțiuni.

Conf. univ. dr. Crenguța Leaua

Sursa:

http://www.juridice.ro/396911/declaratiile-partilor-in-privinta-caducitatii-arbitrajului-cateva-intrebari.html